Strigatul Mariei

O privesc cu multa admiratie,a ramas neschimbata.La cei cincizeci de ani ai săi e încă frumoasă.Părul strâns la spate cu o eşarfă fină, de mătase izbucneşte în cârlionţii argintii ce lunecă pe gâtul zvelt de căprioară.Ochii ei mari şi albaştri păstrează strălucirea serilor de iarnă când frigul abia atinge cu razele-i reci geamul curat.E înaltă, suplă, cu blugii bine mulaţi pe coapsele fine."Cum a putut să o înşele"mă gândesc eu  dar nu mai vreau să deschid rănile vechi, erau dureroase şi pentru mine.
Maria trebaluieste prin bucatarie,in timp ce gandurile mele zboara,sorbind din cafea,la episodul petrecut cam prin 90,imediat dupa revolutie cand Andrei avea vreo zece ani si era prin clasa a patra la doamna Ani, una dintre cele mai bune invatatoare de la scoala opt.
  

Se întâmpla cu doi ani înainte când a trăit o experienţă atât de dureroasă.

Maria făcea naveta la şaizeci de kilometri de oraş şi pleca dimineaţa pe la ora şase ca să ajungă înapoi în oraş pe la 15-16.Era dăscăliţă şi venise în Maramureş din alt judeţ, unde era titulară, aşa că a luat un post unde i s-a oferit.Nu concepea să stea fără serviciu, nici Mihai nu era de acord.

El nu avea probleme, lucra în oraş la o fabrică de maşini-unelte,unde mergea, venea, cu maşina, o Dacia luată împreună cu multe sacrificii.
Se întâmpla să fie o dimineaţă ploioasă în ziua de zece iunie.Cerul se zbătea între întuneric şi lumină când Maria deschise ochii pe cadranul ceasului de lângă pat. Cu ochii cârpiţi de somn realiză că e timpul să sară din pat şi să se pregătească de drum.Era cinci dimineaţa, trebuia să iasă din casă într-o jumătate de oră.Asta facea de patru ani, de când Mihai s-a mutat cu serviciul în Baia Mare, unde au primit apartament.

Andrei dormea dus iar Mihai nu s-a sinchisit să se ridice din pat ca să stea de vorbă cu ea.Maria priveşte cu groază spre geam,picături mari se prelingeau pe sticla lucioasă şi rece."Cum ajung eu până la autogară,o să mă facă ploaia asta ciuciulete"se gândea ea dar nu avea altă alternativă, de taxi nu putea fi vorba, nu existau bani pentru ea, doar pentru el.A ajuns cu greu la autogara si ca sa se fereasca de ploaie a intrat in sala de asteptare unde Ioana şi Lucia o aşteptau.

-Unde-i autobusul, nu l-am văzut? întreabă Maria.

-Lasă că vine şoferul după noi, doar nu vrei să aşteptăm în ploaie, completează Ioana.Întotdeauna ea era cea mai practică şi de aceea o ascultam toate.

  

Asteptarea s-a prelungit fara sa-si dea seama. Vesnicele discutii despre munca lor pe care toate o iubeau din suflet dar nu erau motivate sa o faca la cote maxime.
-V-ati  facut planurile de lectii pe azi?intreaba Maria cu suspiciune in glas, poate avem inspectie.
-Taci din gura, nu cobi, cine sa vina in satul asta amarat, raspunde Ioana.
-Ce poti sa stii, oricum eu nu cred ca sunt atat de necesare din moment ce la ora niciodata nu ma tin de ele,situatia din clasa ma face sa ma abat mereu de la ele, completeaza Ioana.
-Sa vedem ce-i cu autobusul ala rablagit, poate ne-a lasat aici ca pe niste fraiere, le spune intr-un timp Lucia.Iese din sala de asteptare si se in dreapta spre peronul autogarii.La culoarul 6 unde tragea autobusul nu era nimeni. Ii trece iute prin cap ideea ca aplecat da repede o alunga cu grija. "Nu se poate, stie ca plecam in fiecare zi, suntem totusi profesoare navetiste, nu suntem lelea Saveta" se gandeste ea.
-Nu e nimeni in statie, le anunta ea pe vajnicele sale prietene.
-Si ce, o sa vina autobusul in curand, le incurajeaza Maria. 
-Nu mai cred, a trecut o ora si jumatate, sa mergem acasa, zice Ioana.
Ploaia a stat, stropii mici si lunecosi mai dainuiau pe soseaua luminata de razele vii pe care le simteai in ceafa.Maria o luase pe Bulevardul Traian spre casa.Se gandea doar la faptul ca o sa mai doarma putin, Andrei este la scoala, Mihai, la serviciu.

   

 

Cand ajunge in fata bloculu observa cu mirare Dacia lor albastra in parcare.O fi venit dupa ceva-se gandeste ea.